După cum probabil ați aflat deja, m-am îndurat să fac și un Index Alfabetic al celor aproape 1000 de rețete pe care le-am preparat, pozat, povestit, mâncat (nu neapărat în această ordine) din 2012 și până acum. Lipsesc din Index intrările de la Ă și Î, cu toate că mulți conaționali, dacă nu-și încep fraza cu “Deci…”, au nenumărate intervenții verbale care încep cu ultimele două vocale ale limbii române: “Ăăă…”, “Îîî…”.
Dacă la “K” am fost ajutat de greci, cu al lor miel haiducesc zis și Kleftiko, la “W” am preluat din romgleza corporatistă wrap-ul, iar la “X” m-am scos cu o tocăniță braziliană de pui și creveți, am rămas descoperit la “Q” și la “Y”.
Ca să completez și aceste goluri, încep cu ce-i mai ușor: quinoa. Cunoscută și utilizată în furajarea animalelor de vreo 7000 de ani, introdusă în alimentația incașilor acum vreo 3 – 4 milenii, quinoa este o pseudocereală, înrudită cu amarantul și cu mai cunoscutul spanac. Semințele crude de quinoa conțin 64% glucide (carbohidrați), 14% proteine, 6% grăsimi, 13% apă, restul reprezentând fibre, ceva vitamine din complexul B și câteva minerale folositoare: calciu, magneziu, fosfor. După fierbere, în quinoa regăsim 72% apă, 21% glucide (carbohidrați), 4% proteine și 2 % grăsimi. De restul, fibre, vitamina B9, minerale cu Mn, P, Fe, Zn, Mn. Cel puțin așa scrie aici.
Datorită conținutului energetic scăzut – 100 g quinoa gătită au doar 500 kJ (120 kcal), precum și faptului că nu conține gluten, quinoa a fost puternic promovată ca fiind “mama cerealelor”, “cereala minune” (deși NU este o cereală propriu-zisă), “alimentul zeilor amerindieni”, “superaliment”. Urmarea: între 2006 și 2013 prețul quinoa s-a triplat (sursa). Anul 2016 a fost declarat de FAO (Organizația Pentru Alimente și Agricultură a Națiunilor Unite) “Anul Internațional al Quinoa”.
Considerată ideală pentru vegetarieni și vegani deoarece conține “proteine complete” și “toți aminoacizii esențiali, inclusiv lizina” (așa zic comercianții), este cam fadă. Adică nu prea are nici un gust și trebuie combinată și cu ceva care să o facă mai apetisantă. Americanii au amestecat-o cu orez brun și au condimentat-o cu usturoi:
Eu am presărat-o printre ciuperci, ca mai jos (cantitățile indicate sunt pentru 2 porții ca fel principal sau 3 porții drept garnitură).
Ce vă trebuie?
- 90 g quinoa;
- 1 L de apă + 1 linguriță de sare;
- 300 – 350 g (5 – 6 bucăți întregi) ciuperci champignon;
- 1 lingură de ulei din sâmburi de struguri;
- Sare marină, piper mixt (ambele proaspăt râșnite) – după gust.
Cum procedați?
Puneți la fiert apa cu sare, iar când apa începe să clocotească, introduceți punga cu quinoa pe care o lăsați să fiarbă 12 minute (așa zice producătorul).
După expirarea timpului, scoateți punga din apă, lăsați să se scurgă bine apa din pungă și răsturnați conținutul acesteia peste ciupercile pregătite ca mai jos.
Ștergeți bine ciupercile cu un șervet, pentru îndepărtarea impurităților solide. Puteți să le și spălați cu puțină apă rece, umiditatea preluată va ajuta în acest caz la gătirea lor.
Feliați ciupercile întregi (cu tot cu codițe), la o grosime de 3 – 4 mm.
Într-o tigaie încăpătoare, ori într-un wok, încingeți uleiul, apoi adăugați ciupercile feliate.
Căliți ciupercile la foc potrivit, vreme de 8 – 9 minute, amestecând (sau scuturând tigaia) din când în când.
Asezonați cu sare și piper, iar când ciupercile sunt rumenite, răsturnați peste ele semințele fierte de quinoa.
Amestecați, stingeți focul și lăsați 1 – 2 minute amestecul să se odihnească, înainte de servire.
O sugestie de servire, dar nu singura, drept garnitură la o pulpă de pui salvată din supă, rumenită ușor și apoi îmbăiată într-un volum generos de smântână.
S-aveți poftă și să ne revedem sănătoși!
P.S. Până mai gătesc cu quinoa (nu cred că prea curând), testați niște rețete de aici sau de aici.